Adevărul despre Nerissa Jane Irene Bowes-Lyon

În cursul investigaţiilor mele istorice, o mare problemă s-a dovedit a fi întrebarea: Cine era mama? Îmi amintesc de discuţiile cu mama mea adoptivă despre tatăl meu adevărat, dar despre mama nu ştiam decât că fusese o contesă. Martori oculari o descriau ca o femeie deosebit de frumoasă, de statură medie, care fusese prietenă cu tata. Nimeni nu ştia cum o chemase sau care fusese natura relaţiei ei cu regele român de atunci. Toate erau doar presupuneri: unii erau de părere că ar fi fost din Franţa, alţii că provenea din Germania sau Suedia, că era fiica unui general sau – prin confuzie cu o doamnă de curte a Reginei Mamă Elena – că s-ar fi numit Catargiu. Nici rolul ei la Curte nu părea mai clar. Unii spuneau că văzuseră cum îi aranjase coafura foarte frumos Reginei Mamă Elena. Altul văzuse o maşină în mers care avea ferestrele acoperite cu hârtie de ziar şi se zvonea că prietena regelui trebuia să fie ascunsă în acest fel de ochii lumii. O cameristă din acea vreme, de la Sinaia, concluziona chiar că vorbea germana, deci că fusese o spioană a nemţilor. Ceea ce nu putea decât să stârnească râsul lui Gheorghe Barbul, colaborator strâns al Mareşalului Antonescu: „Dacă era într-adevăr o spioană, trebuie să fi fost englezoaică. Regele era înconjurat de spioni englezi”. Ivor Porter, pe atunci agent SOE (Special Operations Executive-agent pentru operaţiuni speciale) şi ulterior diplomat britanic, relata: „Atunci când, după lovitura de stat, am pătruns în încăperile personale ale familiei regale, am văzut multe fotografii ale unor persoane care semănau surprinzător cu membri ai familiei regale britanice”. Am citit un raport al ambasadei germane de atunci, din 1942, în care se arăta că Regele fusese văzut aşteptându-şi prietena pe stradă. Am cercetat în detaliu cărţi despre nobilimea europeană şi nu am putut identifica o femeie care să corespundă ca vârstă mamei, care să fi fost în România şi care să fi murit între 1944-1945 în Germania. Urmele mamei păreau de negăsit. Apăreau vagi amintiri legate de o contesă von Loewen sau Lein, dar cu atât nu puteam avansa. În Biblia mamei am găsit un nume, scris de mână, pe margine: „Cujdzgem”. Aflasem că era cartier al unei localităţi din apropierea Bruxelles-ului, dar o deplasare la faţa locului nu m-a ajutat prea mult să avansez în investigaţii, în afară de descoperirea că ultima Împărăteasă a Austriei, Zita, locuise într-o vreme peste câmp de acest loc. Nici fiul ei, arhiducele Otto von Habsburg, nu a putut să-mi fie de ajutor la solicitarea mea. Mai interesant era că numele aparţinea şi unei familii nobiliare britanice: Cutsem. Provenea din Brabant şi avea mai multe feluri de scriere, inclusiv Cutshem, iar inscripţia din Biblie, pe care mama mea adoptivă nu mi-o putuse explica, era echivalentul pronunţiei flamande a numelui Cutsem. Într-adevăr, existase un William Edward din această familie, director de departament al „Military Intelligence” (Departamentul de informaţii al armatei) între 1939-1940, ulterior lucrând în Foreign Office (Ministerul Afacerilor Externe britanic). Dar asta ar indica mai degrabă o colaborare cu mama sau poate că ea doar îşi notase un nume, întâmplător, pentru a nu-l uita. Indiferent cât de mult m-am străduit să regăsesc persoana care putea să fi fost mama, parcurgând cu disperare de la cap la coadă toate registrele despre familii nobiliare europene, nu am reuşit.

Ulterior, am început activitatea de consultanţă guvernamentală şi economică ce constituie, în prezent, parte a muncii mele. În acest context, prin 1995, de la un politician cunoscut pe plan internaţional, pe care nu-l voi numi, am primit un indiciu discret cu privire la familia Conţilor de Strathmore. Am rămas uimit. Ce era cu acest nume? Am redevenit curios şi am studiat datele acestei familii. În scurt timp, dădeam de neconcordanţe evidente în relaţie cu o anume Nerissa Jane Irene Bowes Lyon. Ea se născuse la 18 februarie 1919 la Londra, ca fiică a lui Lady Fenella, născută Hepburn-Stuart-Forbes-Trefusis (un nume cu adevărat lung, pentru care nu port nici o vină!) şi a lui Sir John Herbert Bowes Lyon. Până prin anul 1960 figurează în registrul familiilor nobile britanice, „Burke’s Peerage”, ca necăsătorită şi cât se poate de vie, dar fără indicaţii privind adresa, iar ulterior apare înregistrată, în mod straniu, ca „decedată în februarie 1940”. Deoarece toate acţiunile de căutare ale Registrului central britanic şi scoţian privind perioada 1937-1943 nu au condus la nici un rezultat, deci nu s-a găsit nici o înregistrare în care să figureze decesul unei persoane cu numele Nerissa Bowes Lyon, l-am sunat pe directorul „Debrett’s Peerage”. Acesta m-a întrebat imediat: „Nu ştiţi ce s-a scris în ziare?” – „Nu”, i-am răspuns cu mirare. – „Ziarele au relatat în urmă cu vreo zece ani despre două nepoate ale lui Queen Mum suferind de probleme mentale. Una dintre acestea era Nerissa Bowes Lyon. Dacă doriţi, vă pot transmite copii ale articolelor respective”. Conform acestor relatări, publicate între 6 şi 10 aprilie 1987, Nerissa Bowes Lyon, pacientă a „Royal Earlswood” din Redhill, un sanatoriu pentru persoane cu deficienţe psihice, murise pe 22 ianuarie 1986 şi fusese înmormântată într-o groapă a săracilor din cimitirul din Redhill. O fotografie prezenta mormântul ei, o adunătură sărăcăcioasă de pământ cu două scânduri înguste sau plăci de piatră în formă de „T”, pe care se fixase o plăcuţă de plastic cu inscripţia „M 11125 Bowes Lyon”, fără prenume, fără dată. În articole se relatează că nimeni nu se interesase, în deceniile care au trecut, de soarta pacientei Nerissa, care nu primise nici vizite, nici flori. Uitase complet de lumea exterioară, trăindu-şi viaţa tristă în izolarea sanatoriului Royal Earlswood.

În mod normal, membrii familiei Bowes Lyon sunt înmormântaţi în cimitirul privat al familiei de lângă Glamis Castle, însă ea fusese uitată… „Totuşi cineva a plătit costurile enorme de spitalizare”, au remarcat reporterii ziarului. „Da, au fost plătite cu regularitate”, li s-a răspuns. „Deci cineva s-a preocupat în tot acest timp de Nerissa?” s-a formulat următoarea întrebare, al cărei răspuns a rămas în ceaţă, fiind cam de genul „Este posibil ca cineva din familie să fi venit să o viziteze şi că s-au trimis cadouri”. „Cât de frecvent, în tot acest timp?” – „Nu ştiu, poate doar o dată, poate chiar de mai multe ori”.

În continuare, articolul relata că familia Nerissei se ruşinase încă de la naştere de handicapul acesteia, astfel că naşterea nu fusese publicată în „The Times” aşa cum se proceda în mod normal. Ruşinaţi, părinţii Nerissei îşi ţineau fiica ascunsă deşi, aparent, ea arăta perfect normal etc. Apoi este amintită sora Nerissei, Katherine, având, de asemenea, probleme psihice, şi încă trei verişoare, fiice ale surorii lui Fenella, Hariett. Toate cele cinci verişoare fuseseră internate în 1941 la Royal Earlswood, deoarece familiile lor nu se puteau îngriji suficient de ele în timpul atacurilor aeriene germane. Sunt citaţi experţi care dau de înţeles că, în cazul anumitor incompatibilităţi ale genelor ambilor părinţi, pot apărea defecte la copii. De aici se nasc noi întrebări, căci Fenella şi Harriet avuseseră doar soţi diferiţi. Un alt aspect: defectele sunt practic moştenite numai pe linie masculină, aici însă este vorba numai de urmaşii de sex feminin. De ce, în schimb, fiii erau perfect sănătoşi? Şi de ce nu erau afectate toate fiicele? Dacă aparent, privind înfăţişarea exterioară, arătau absolut normali, atunci putea fi vorba numai de depresivitatea celor afectaţi de boală? Şi întrebările curg fără încetare. În final, este evocată o întrebare, care însă nu mai este urmărită în continuare, pentru a i se găsi un răspuns: o altă posibilitate era ca mama, în timpul sarcinii, să fi fost infectată cu pojar. Şi iarăşi o nedumerire: în acest caz însă numai unul dintre copii ar fi fost afectat. De ce atunci o frecvenţă atât de mare a cazurilor de boală? Totul era atât de remarcabil, încât am devenit curios şi am început să investighez.

La început, am solicitat o copie a certificatului de deces al mamei de la General Register Office (registrul de stare civilă britanic). Data naşterii înregistrată în acest document este 17 februarie 1919, Nerissa fiind născută, conform certificatului de naştere, o zi mai târziu, adică la 18 februarie. Mici erori sunt totuşi posibile, am acceptat cu generozitate. Totuşi, alături de numele persoanei care anunţase decesul era înscris, la rubrica „Qualification”, „meseria” de „Occupier”, adică ocupant, locuitor. O asemena calificare în relaţie cu un sanatoriu pentru handicapaţi mi s-a părut chiar remarcabilă, în special faptul că tocmai o asemenea persoană a fost autorizată să înregistreze oficial decesul unei paciente dintr-o familie nu tocmai neînsemnată. Am convenit o întâlnire cu dl Michael Ford, cel care se ascundea sub denumirea de „occupier”. Era un om amabil, însă precaut. A ştiut imediat la care înregistrare de deces mă refeream. La întrebarea de ce ocupaţia fusese atât de ciudat înregistrată şi care era, de fapt, rolul său în cadrul sanatoriului, a răspuns că se ocupa de activităţile de divertisment ale pacienţilor. Mă întreb şi azi de ce moartea unei paciente de o asemenea importanţă nu a fost raportată de personalul administrativ al stabilimentului şi de ce nu s-a avut grijă să fie trecută data corectă a naşterii. În continuare, l-am întrebat pe dl Ford: „În ziare am citit că la Redhill, în 1941, au fost internate cinci femei, toate suferind de afecţiuni psihice. Este corect?” – „Nu trebuie să credeţi tot ce scriu ziarele”, mi-a răspuns zâmbind. Şi acesta nu era sfârşitul surprizelor. Am consultat Registrul central al deceselor corespunzător acelei perioade de timp şi, spre surprinderea mea, am găsit înregistrarea decesului pe 22 ianuarie 1986 sub numele de „Kerissa” în loc de Nerissa. Doream totuşi să aflu adevărul. Am făcut atunci, ceea ce oricine altcineva ar fi făcut în locul meu: m-am adresat în scris Registrului central cu rugămintea de a mi se confirma dacă era vorba de „Nerissa Jane Irene Bowes Lyon”. Ce răspuns am primit? Confirmarea oficială că numele era Kerissa, nu Nerissa.

Am continuat cercetările: am mers la arhiva ziarului londonez. Am trecut în revistă toate numerele din „Times” şi am găsit o înregistrare datată cu câteva zile ulterior naşterii Nerissei, adică din 26 februarie 1919, pe prima pagină, referitor la „on the 18th February at 34 Cadogan Square to the Hon. Mrs. John Lyon – a daughter” .

Am solicitat copii după testamentele părinţilor Nerissei. Tată ei, John Herbert Bowes Lyon, decedase în 1930, iar mama ei mult mai târziu, în 1966. Am făcut astfel o nouă descoperire senzaţională: numele Nerissei lipseşte cu desăvârşire în ambele documente! Ceea ce este şi mai remarcabil în testamentul tatălui ei este că figurează ca moştenitoare chiar şi cea mai mică soră, Katherine, suferind de deficienţe psihice, însă numele Nerissei lipseşte cu desăvârşire. Deci, dacă Nerissa ar fi fost handicapată, la fel ca şi Katherine, de ce una dintre ele era amintită totuşi, iar cealaltă era dată uitării? Exista oare vreun alt motiv, mai grav, la baza acestui fapt? Era oare povestea despre handicap doar un paravan, menit să ascundă motive reale, care se dorea să fie ţinute ascunse? Din testamentul mamei, Fenella, lipsesc atât Nerissa, cât şi Katherine, deşi după toate informaţiile accesibile Katherine mai trăieşte şi în prezent, într-un spital.

Am cumpărat o insulă în nordul Scoţiei. Cu acest prilej, pe când mă aflam acolo, l-am întrebat pe avocatul meu din Inverness: „Explicaţi-mi, vă rog, cum este posibil acest lucru? Înţeleg că Nerissa nu apare în testamentul mamei ei din 16 august 1965, dar în testamentul tatălui, din 28 martie 1927 trebuia să fi fost trecută şi ea, alături de toţi ceilalţi copii?” – „Da, aveţi dreptate”, fu de acord avocatul şi căzu pe gânduri. Scoţienii gândesc profund, aşa că nu m-a mirat că, după un timp, găsise soluţia modului cum s-ar fi putut intâmpla aşa ceva: „Fotocopia testamentului din Registrul central din Londra nu poate fi contrafăcută. Face parte din registru, la care nu are nimeni acces. Trebuie însă verificat dacă testamentul include toate semnăturile. Dacă nu, este vorba de o a doua redactare, ulterioară, a testamentului iniţial, în care, desigur, câte ceva putea fi modificat.” Abia ajuns acasă, am cercetat, din nou, copiile. Şi am descoperit că, într-adevăr, în timp ce pe testamentul mamei ei apăreau toate semnăturile, de pe cel al tătălui lipseau. Deci, aşa cum s-a presupus, era o a doua redactare, manipulată! Este vorba chiar despre o contrafacere grosolană, căci după prima născută, îndreptăţită să fie moştenitoare, Anne Feredith, urmează „my third doughter Diana Cinderella”, şi apoi „my forth daughter Katherine” , iar a doua fiică, Nerissa, lipseşte cu desăvârşire. La baza testamentului sunt trecute, cu aceeaşi maşină de scris, numele martorilor, H. Little şi Francis P. Miller de la firma Rowe&Pittman, ca şi adăugirea „proved 17th April 1930” . Ultima este o inducere în eroare în acest context, căci bunicul meu, John Herbert Bowes-Lyon, a decedat la 7 februarie 1930. Documentul nu poartă nici un fel de semnături, nici ale bunicului, nici ale martorilor sau ale celui care l-a verificat la 17 aprilie 1930.

Şi deoarece ne aflăm tocmai la subiectul moştenirii, iată o poveste care nu este tocmai de laudă la adresa nobilimii britanice, ci este o explicaţie pentru o parte din jocul erorilor prezentat mai sus. Baronii de Clinton fac parte dintre cele mai vechi familii aristocratice engleze. Întorcându-ne în timp, ramuri ale familiei pot fi identificate până pe vremea conducătorului francilor, Charlemagne. În anul 1957, la 94 de ani, moare al 21-lea Baron Clinton care, în ciuda vârstei înaintate, nu avea urmaş de sex masculin. Fiicele sale, The Hon. Harriet Fane şi The Hon. Fenella Bowes Lyon, ultima fiind bunica mea, au fost singurii săi copii. Conform statutului familiei Baronilor Clinton, moştenirea nu poate fi partajată, dar poate fi transmisă pe linie feminină, însă fără dreptul primului născut, adică în cazul celor două fiice fie se aşteaptă până ce una dintre linii se stinge la un moment dat, fie se cade de acord asupra unui singur moştenitor, soluţie care trebuie acceptată de fiecare persoană îndreptăţită la moştenire, indiferent dacă este copil sau nepot al celor două moştenitoare. Dacă, în cazul al doilea, după ce s-au convenit cele de mai sus, „College of Arms”, care este competent să decidă, şi consultantul juridic al Reginei sunt de acord cu alegerea, atunci moştenitorul este recunoscut.

După moartea celui de-al 21-lea Baron Clinton, situaţia era mai mult decât complicată pentru o astfel de procedură. Harriet şi Fenella au avut mulţi copii şi nepoţi, printre care fiicele handicapate mintal şi pe mama, care era decedată de mult, deşi figura înregistrată în continuare în cărţile despre familiile nobile. În plus, mai eram şi eu. Fiica mai în vârstă, Harriet, căsătorită cu maiorul Henry Neville Fane, avea trei fii şi patru fiice. Dintre fii, cel mai în vârstă, căpitanul Charles Neville, murise în război, al doilea murise de mic copil, al treilea, care era în viaţă, se numea John Henry Mark. Dintre cele patru fiice, trei erau bolnave psihic, Idona, Rosemary şi Ethelreda. Singura sănătoasă era Anne. Fenella, căsătorită cu Hon. (onorabilul) John Herbert Bowes-Lyon avusese cinci fiice. Patricia murise la o vârstă fragedă, Anne se căsătorise cu Lordul Anson iar după divorţ cu Prinţul Georg al Danemarcei. Apoi veneau Nerissa, mama mea, Diana şi Katherine, care era bolnavă. Conform dreptului de moştenire Peerage, chiar şi copiii cu deficienţe mintale sunt îndreptăţiţi la moştenire, o problemă mai gravă constituind-o mama şi cu mine. Deci s-au făcut manipulări. Idonna şi Rosemary Fane au murit, la fel şi Katherine şi Nerissa Bowes-Lyon, pe hârtie, se înţelege. Aşa că s-a convenit asupra lui Gerard Neville Fane, un nepot al lui Harriet. Astfel, pe 10 martie 1965, acestuia i s-a adus la cunoştinţă că Regina îl confirmase ca moştenitor. Eu nici măcar nu fusesem întrebat!

Între timp, era să uit să povestesc că m-am adresat şi unui profesor german în psihologie desigur legat de problemele maniaco-depresive amintite, pentru a afla dacă ele sunt vizibile la exterior încă de la vârste fragede, şi mai exact, dacă pot fi constatate la copiii mici. El a râs pur şi simplu: „Ei ştiu doar să ţipe. Iar ţipetele unui copil mic nu dau indicii legate de starea de sănătate sau de vreo boală. Cum să-ţi dai seama?”. Autoritatea responsabilă de Royal Earlswood a atestat că Nerissa Bowes Lyon fusese adusă la Royal Earlswood pe 5 august 1941, la aceeaşi dată cu cele „patru verişoare”. Conform documentelor, Katherine Bowes Lyon venise la spitalul Normansfield pe 19 decembrie 1930 şi era probabil ca „toate cele cinci verişoare” să fi fost aduse împreună. Pentru a reveni la tema pojarului, sunt sigur că în cazul lui Harriet Fane fusese o problemă legată de gene, dar în nici un caz la Fenella Bowes Lyon, care, aşa cum ştim deja, avea doar un singur copil cu deficienţe psihice, pe Katherine. Presupun că aceasta se datorează faptului că ar fi contractat pojar în timpul sarcinii ceea ce – aşa cum se ştie – ar fi putut afecta fătul.

Această informaţie era incorectă din punctul de vedere al conţinutului. Deoarece conform relatărilor din presă, cele cu probleme psihice erau două fiice ale lui Fenella Bowes-Lyon şi trei fete ale surorii sale Harriet, aşa încât Nerissa nu putea să fie adusă la spital pe 5 august cu patru, ci eventual cu maximum trei verişoare. Dacă totuşi, Katherine – orice altceva este pură speculaţie – fusese adusă, după moartea tatălui la sfârşitul anului 1930, la spitalul Normansfield, mă întreb, de ce atunci sora mai mare, Nerissa, nu fusese şi ea înregistrată la spitalul Normansfield, în cazul în care ar fi fost bolnavă psihic? Aşa cum apare, este posibil să se fi făcut o confuzie între Katherine cea bolnavă şi Nerissa, care era sănătoasă, căci la Royal Earlswood se înregistrau – se presupune – atât pacienţii cât şi vizitatorii sau, aflându-se cu adevărat la Londra în 1941 şi situaţia ei, ca soţie a Regelui României, fiind delicată, înnoptase – din motive de siguranţă – într-una din clădirile de pe terenul aparţinând Royal Earlswood şi fusese înregistrată acolo pe 5 august 1941, formal. Nu trebuie uitat că în ziua precedentă, deci pe 4 august, mătuşa ei, Regina Angliei, îşi sărbătorise ziua de naştere. Poate că mama avea de gând să rămână sau ar fi trebuit să rămână în Anglia? Oricum, în România avuseseră loc, cu şase sau şapte luni în urmă, confruntări sângeroase provocate de Garda de Fier. Cam în aceeaşi vreme, ambasadorul britanic şi toţi ceilalţi cetăţeni britanici care se aflau în România părăsiseră ţara, iar în iulie 1941 trupele româneşti trecuseră Nistrul, în ciuda tuturor avertismentelor, şi pătrunseseră pe teritoriul statului sovietic, ceea ce fusese perceput de guvernul britanic ca o declaraţie de război din partea României. Astfel, Nerissa ar fi avut toate motivele de pe lume să se refugieze într-un loc absolut sigur, în aşteptarea a ceea ce urma să se întâmple în continuare cu România, inamicul de război al Angliei. În orice caz, nu mi-e cunoscut ca vreun spion să se fi dus într-un sanatoriu pentru bolnavi psihici.

Mama mă lua cu ea în călătoriile ei, probabil din motive de siguranţă, şi presupun că fusesem la un moment dat cu ea chiar la Royal Earlswood, poate că am şi locuit acolo o vreme. Fără să-mi dau seama, fără să am cunoştinţă încă despre toate aceste poveşti ciudate, vizitasem în urmă cu 17 ani un constructor de viori din Redhill, care îmi fusese recomandat ca un reparator profesionist de viori preţioase. Atunci când m-a luat de la gară cu maşina sa personală şi am trecut în mers pe lângă o clădire ca un castel, aceasta mi s-a părut instinctiv cunoscută, ca şi când aş mai fi văzut-o. La întrebarea mea: „Cum se numeşte castelul cu acest parc frumos?”, a râs răspunzând: „Nu e un castel, ci Royal Earlswood, un sanatoriu pentru bolnavi psihici. Aici se crede că au fost şi cele două nepoate ale Reginei, Queen-Mum, un adevărat scandal care a ajuns şi în presă. Nu aţi auzit despre asta?” Am recunoscut, nu am citit. Poate chiar nu a apărut nimic în presa germană despre asta. Iritat, l-am întrebat încă o dată dacă nu cumva fusese totuşi un castel mai demult. Şi încă o dată, mi-a răspuns: „A fost dintotdeauna sanatoriu”. Deoarece pe atunci mă aflam în etapa de reprimare a trecutului propriu şi nu vedeam nici legătura directă cu Queen-Mum, nu m-am mai gândit la asta şi am dat totul uitării. Acum însă mă întreb dacă nu mă aflasem cu adevărat acolo, împreună cu mama, pentru a o vizita pe sora ei mai mică sau dacă nu ne-am cazat acolo o vreme.

Luftwaffe-le german a început atacurile pe linia coastei Canalului şi asupra Angliei la 10 iulie 1940. Londra fusese bombardată în principal între 24 august şi 27 septembrie 1940, iar Coventry la 15 noiembrie 1940. Ultimul atac cu bombe asupra Londrei a urmat apoi abia în noaptea de 10 spre 11 mai 1941. De ce toţi cei patru copii bolnavi au fost duşi la sanatoriu din cauza atacurilor cu bombe (aşa cum scria în ziare), tocmai după aproape trei luni de linişte deplină, paşnică, scapă logicii mele!

Conform unei alte relatări din presă, Nerissa şi Katherine ar fi urmat timp de doi ani şcoala specială Arniston din Hemel Hempstead. Investigaţii suplimentare nu au fost posibile, căci era vorba de o şcoală privată şi documentele sunt imposibil de găsit.

Acum câţiva ani am întrebat o doamnă de la departamentul juridic al Ambasadei britanice din Bucureşti, în ce măsură există posibilitatea de a manipula date în asemenea instituţii de sănătate cum e Royal Earlswood. Ea mi-a spus, gânditoare „Depinde.” – „Depinde de ce?”, am întrebat. „Depinde, dacă este o instituţie privată, caz în care există multe posibilităţi, sau dacă e vorba de una a statului, caz în care e complet exclus. Controalele sunt prea dure.” – „Royal Earlswood a fost, până la sfârşitul războiului, un sanatoriu privat. Abia după război, a devenit de stat.” – „Vedeţi, anterior ar fi fost posibil.” – „Da, iar ulterior nu a mai avut nimeni acces, din cauza controalelor”. Legislaţia, în scopul protejării sferei private, este strictă: toate datele pacienţilor cu probleme psihice din sanatorii de acest fel sunt secretizate timp de o sută de ani. Aşa că am început să calculez. Dar pentru că oricum nu puteam ajunge la vârsta lui Matusalem, am înţeles că nu avansam în acest fel! Deci m-am adresat administraţiei sanatoriului, cu rugămintea de a-mi furniza informaţii. Dar, aşa cum se întâmplă, instituţia se mutase între timp de la Royal Earlswood, iar administraţia ei devenise subordonată serviciilor naţionale de sănătate, National Healthservice. Totuşi am reuşit să obţin informaţia, în mod confidenţial. În virtutea secretului ce trebuie păstrat pe o perioadă de o sută de ani, nu pot să dezvălui decât că nu a contrazis complet ceea ce ştiam deja.

Conform cărţii despre aristocraţi „Debrett’s Peerage”, Fenella Bowes-Lyon avea, pe lângă adresa din Londra, o a doua reşedinţă, la Paris. În prezent, clădirea din str. Rue de Longchamp nr. 6 adăposteşte ambasada mexicană. În timpul războiului, casa aparţinuse statului mexican, însă ambasada se aflase într-o altă clădire. Deoarece nu reuşeam să găsesc numele Bowes Lyon, respectiv Fenella sau Nerissa, în ciuda cercetărilor intense ale documentelor conţinând rezultatele recensămintelor, m-am adresat prefecturii, care m-a informat că dosarul corespunzător era gol şi că ar conţine doar o înregistrare, datând din anii 20, conţinând o altă adresă. Aceasta confirmă informaţia că mama îndeplinise misiuni secrete în favoarea Aliaţilor în timpul războiului, respectiv lucrase pentru Rezistenţă şi – cel puţin la Paris – se aflase sub protecţia imunităţii oferite de clădirea aparţinând statului mexican. Şansele de obţinere a unor informaţii suplimentare erau deci slabe!

În orice caz, pentru a reveni la tema pojarului, sunt aproape sigur că, pe când era însărcinată cu micuţa Katherine, Fenella Bowes Lyons se molipsise de undeva de pojar, fapt care – aşa cum ştim cu toţii – poate avea efecte negative asupra copilului nenăscut. Din această cauză, nu cred că motivul a fost cel al genelor moştenite. În ciuda tragicului, diversele date ale deceselor, mai abil sau mai puţin abil schimbate, au şi un anumit aspect comic: eu am în mod oficial trei date de naştere false şi una corectă (voi mai reveni asupra acestui aspect), în timp ce mama are două date de deces false şi una corectă. Care au fost motivele pentru a ascunde tot ce se întâmplase?

English