Drama

Până astăzi n-am aflat unde am fost cu mama pe 23 august. Din întâmplare, am descoperit în cartea Operation Autonomous de Ivor Porter despre activităţi SOE britanice o fotografie care ne prezintă pe mama, pe mine şi pe Rică Georgescu în dimineaţa zilei de 24 august, la închisoarea Plevnei.

Pe 24 august la 10.30, avioanele germane Stukas au început să bombardeze Bucureştiul. Pe 25 august 1944, România declara război Germaniei. Bombardamentul anglo-american al poziţiilor germane pe 26 august, data iniţială a loviturii de stat, a avut drept urmare faptul că trupele germane şi-au părăsit urgent poziţiile din jurul Bucureştiului. Când, pe 27 august, după întoarcerea Guvernului, ministrul de interne Aldea a cerut dezarmarea Frontului Patriotic, ministrul comunist al justiţiei, Pătrăşcanu, s-a opus şi nu s-a întâmplat nimic. Bodnăraş şi Frontul său naţional folosiseră între timp golul de putere şi controlau Bucureştiul. La ora 10 dimineaţa, pe 31 august, trupele ruseşti intrau în Bucureşti. În noaptea dintre 24 şi 25 august, mama şi cu mine am fost atacaţi undeva de divizia Cap de Mort a SS. Jeepul nostru era condus de un ofiţer. Eu eram pe bancheta din spate şi o auzeam pe mama spunând că vrea să meargă spre nord.

„Da, dar de ce nu a fost împuşcată atunci, imediat, în România, ci a fost dusă cu un bombardier în Germania? De ce a primit-o Hitler? Pe atunci, pe Hitler îl interesa numai războiul. Nu avea timp pentru alte lucruri!” O mulţime de întrebări. Mi le-a pus Contele de Kielmansegg, fost comandant suprem al NATO pentru Europa centrală şi în 1944 ofiţer de stat-major în Wehrmacht-ul german. M-a invitat la vila sa, la ceai. La întrebări a găsit doar două explicaţii: Hitler voia să afle de la mama ceva despre următoarele obiective militare ale forţelor combatante americane. În acelaşi timp voia, şi asta îmi amintesc încă bine, să lupte împreună cu britanicii împotriva sovieticilor.

Dovada primei presupuneri e interogatoriul dur căruia i-a fost supusă mama la Himmler. Imediat după atentatul ratat asupra lui Hitler, Müller, şeful Gestapo-ului, i-a atras atenţia lui Martin Bormann, după 20 iulie 1944, asupra legăturilor lui Himmler cu trădătorii Langbehn şi von Popitz, fapt la care Himmler a reacţionat foarte atent şi a fost nevoit să-şi dovedească printr-o tărie deosebită devotamentul faţă de Führer, deşi el, la fel ca şi Hitler, susţinea în principiu o înţelegere cu Anglia. Pe de altă parte, Himmler trebuia să manevreze cu foarte mare grijă dorinţa sa de a încheia o înţelegere, pentru a nu-i oferi lui Martin Bormann, care era obsedat de putere, nici o breşă pentru jocurile lui de intrigi. Bormann susţinea pe atunci ideea unei înţelegeri cu Rusia, după cum mi-au confirmat-o martorii vremii. Cel de-al doilea punct, pacea separată cu Anglia, era susţinut de amabilitatea făţarnică a lui Hitler, cu care am fost întâmpinaţi, în mod neaşteptat. Cu siguranţă nu-i era necunoscut faptul că mama fusese amestecată în pregătirea loviturii de stat din România.

Hitler şi Himmler aveau nevoie şi de informaţii militare, şi de un partener puternic. Şeful SS primise, prin comanda superioară, competenţe militare peste armata de rezervă, şi pentru a avea succes, avea nevoie de informaţii despre intenţiile oponentului său, în timp ce Hitler urmărea îndeplinirea visului său romantic de a lupta alături de britanicii germanici împotriva slavilor sovietici. Cu ajutorul britanicilor, şi-a socotit şansele de a câştiga totuşi războiul deja pierdut şi de a primi din nou acces la sursele de ţiţei românesc. Hitler ştia foarte bine cât de important era ţiţeiul românesc pentru Germania. Istoricii au calculat estimativ că lovitura de stat din România a scurtat cel de-al doilea război mondial cu circa 200 de zile. Fără benzină, nici un avion german nu putea zbura, fără benzină, nici un tanc sau camion nu mai putea funcţiona. Trebuie să ne imaginăm câtă suferinţă – şi pentru Germania – a fost evitată datorită loviturii de stat din România! Cum ar fi arătat oraşele germane dacă ar fi fost bombardate încă 200 de zile? Poate că primele bombe atomice ar fi căzut atunci în Europa, şi nu în Japonia?

Istoria este îmbinarea unei multitudini de interese şi aspiraţii diferite, despre care mai târziu aflăm deseori doar ceea ce s-a suprapus conceptului politic al fiecărei perioade. Acesta a fost motivul tăcerii de până acum referitor la unele evenimente decisive şi aspecte ale celui de-al doilea război mondial, şi ceea ce se întâmplase pe axa suferinţei România – Germania – Anglia – Uniunea Sovietică, cu mama şi cu mine. Este şi a fost ceva atât de cutremurător încât nici măcar în această carte nu vreau să amintesc două evenimente. Sper să mă înţelegeţi!

Nu trebuie să lăsăm la o parte interesele ruseşti, aşa cum au fost ele descrise de Molotov chiar la început, în timpul vizitei sale la Berlin în noiembrie 1940: interesul pentru Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Iugoslavia, Grecia, Polonia şi Marea Baltică. Ar fi atât de greşit ca pe 24 august 1944, la iniţiativa lui Bodnăraş, spioana ruso-germană, „Doli“, să fi trădat Gestapoului locul unde voia să meargă mama? Puzzle-ul se potriveşte perfect! O să vi-l prezint.

Strategia inteligentă, însă mult prea transparentă, a lui Churchill de a intra în Balcani prin Grecia sau Italia, nu era cunoscută doar de Stalin şi Molotov. Pentru Hitler şi Himmler, planul părea periculos, dar, în acelaşi timp, ascundea speranţe, care puteau fi realizate printr-o dublă strategie: pe de o parte, blocarea marşului rapid anglo-american prin Italia, prin forţe masive, pentru a-l putea convinge pe Churchill, aflat după un eşec, la o pace şi la o cooperare germano-britanică împotriva Rusiei.

Legat de acest scenariu, Hitler şi Himmler visau la ceva care era atât de departe de realitate, încât era inevitabil să nu conducă la o dezamăgire şi la o catastrofă. Mai devreme, ministrul român de externe Mihai Antonescu vorbise deja despre relaţiile sale bune cu Marea Britanie şi chiar le oferise direct lui Hitler, Himmler şi Ribbentrop (aşa cum reiese din documentele lui Himmler). Cea mai valoroasă din „relaţiile lui bune” cu Anglia era nepoata Reginei britanice, mama mea. Prompt – conform martorilor vremii –, mama a fost urmărită permanent de căpitanul SS Richter. După atentatul de la 20 iulie 1944, Hitler nu mai acţiona decât condus de emoţii. Hitler avea fantezia că Anglia îl trădase şi, pe 21 iulie, povesteşte în cercul său de oameni de încredere despre dovezi în sprijiinul ideii că în spatele atentatului s-ar fi aflat Anglia. Faptul că focosul bombei provenea din materiale SOE furate din Franţa a fost motiv suficient pentru Hitler ca să bănuiască Anglia de complot. Şi acest lucru, nervii unui Hitler adânc rănit, fusese luat în calcul de un Molotov, atunci când mama şi cu mine am fost arestaţi de SS, după lovitura de stat din România.

Pentru că despre planurile de lovitură de stat erau informaţi şi Stalin şi Molotov. Agentul lor, Bodnăraş, a trebuit doar să schimbe macazul la momentul potrivit. După căderea regimului Antonescu, care până atunci ne protejase, s-a creat un deficit de securitate. Bodnăraş a informat-o pe Doli, iar aceasta a avut grijă ca SS-ul să ştie unde mergea mama. Ea îşi făcea griji mari din cauza rănii mele de la cap, era nervoasă şi mai puţin atentă, iar SS-ul ne-a aşteptat la locul potrivit, probabil acolo unde bombardierele americane au fost doborâte de antiaeriana germană.

Himmler a fost informat şi a trimis în dimineaţa zilei de 25 august, la ora 3 noaptea (ora Germaniei) o telegramă urgentă lui Eichmann, cu ordinul strict de a opri imediat toate transporturile de evrei din Ungaria către Auschwitz. Cu o lună înainte, Walter Rosenberg şi Karl Wetzler, doi evadaţi din lagărul de concentrare, descriseseră Auschwitz-ul cu cele patru crematorii. Şase milioane de evrei muriseră. Roosevelt ameninţa cu bombardarea Budapestei. Cu telegrama din 25 august, Himmler voia să dea un semn de bună intenţie. Sute de mii de evrei unguri – şi printre ei şi români – fuseseră deja transportaţi de Eichmann în camerele de gazare de la Auschwitz. De mai multe luni, se purtau negocieri în legătură cu schimburi de cele mai diverse feluri, printre care şi trimiterea de evrei în Israel, contra bani sau livrări de materiale. La primirea ordinului lui Himmler, Eichmann s-a supus imediat şi i-a eliberat pe evreii deja prinşi. Dar câteva zile mai târziu a reluat transporturile, pentru că, după încercarea eşuată de pace cu Anglia şi execuţia mamei mele, nu mai era nevoie de acest semn de „bunăvoinţă”. În schimb, acum se anunţa o confruntare. Hitler retrăgea trupe germane din Rusia, şi Himmler a început ofensiva din Ardeni în vest. Stalin a realizat ce şi-a propus! Ba chiar mai mult!

Dar să procedăm cronologic. După sosirea noastră la Wolfschanze, Hitler ne aştepta în faţa buncărului pentru oaspeţi, în care locuia în timp ce propriul lui buncăr era consolidat. În scurt timp, orice iluzie legată de o alianţă cu Marea Britanie a fost spulberată. Poate că mama s-a referit şi la brutalitatea cu care a fost înăbuşită revolta din Varşovia, cu siguranţă însă la condiţia aliaţilor legată de un „unconditional surrender“. Hitler s-a înfuriat şi s-a dezlănţuit, astfel că oamenii de pază au şi apucat-o pe mama de braţe. Însă ea s-a zbătut şi s-a eliberat. Nu voia să mă supună nici unui pericol şi s-a urcat, împreună cu mine, în maşină. După câteva curbe, opream în faţa buncărului efectiv al lui Hitler. O verandă, ca cea pe care o văzusem, nu avea decât buncărul lui Hitler. Noaptea nu se lucra acolo. Mama a fost luată. În spatele buncărului era o suprafaţă mare, fără construcţii, unde Hitler se juca cu câinele său ciobănesc. Aici nu existau martori nedoriţi. Acolo a fost împuşcată mama, din turnul de antiaeriană alăturat. Însă înainte a fost interogată multă vreme. Ce s-a întâmplat acolo va rămâne pentru totdeauna necunoscut. Este clar că reuşise să le smulgă promisiunea ca eu să rămân neatins. Şi pentru că acum nu mai exista nici un motiv pentru a proteja viaţa evreilor unguri, Eichmann şi-a reluat transporturile morţii. Interesantă este imaginea capului lui Geli, pe care l-am văzut pe biroul lui Hitler. Geli Rauball, fiica surorii sale vitrege, a fost prima mare iubire a lui Hitler. Încă pe atunci o trata pe Geli foarte egoist şi o neglija în aşa măsură că, în 1931, aceasta s-a sinucis în timpul unei depresii. Hitler a fost foarte afectat şi n-a uitat-o pe Geli.

Tatăl meu era pentru mine, ca tată şi Rege, a doua autoritate după bunul Dumnezeu. Cu mult curaj îmi salvase deja o dată viaţa şi ar face-o oricând din nou. Aşa gândeam eu, un copil mic… şi l-am ameninţat pe Hitler cu tata. Tatăl meu făcea parte din acele persoane care erau desconsiderate de Hitler. Noaptea, l-am aşezat pe tata deasupra Führer-ului şi i-am vorbit lui Hitler şi colegilor lui: „Dacă dumneavoastră, domnule Hitler, o omorâţi pe mama, îl chem pe tata. O să vină şi o să vă omoare.” Doar îi luase puterea mareşalului Antonescu, prietenul şi admiratorul lui Hitler, şi prin asta, în ochii mei, era mai mare decât Hitler. Doar faptul că un bărbat ca Hitler lua aşa în serios cuvintele negândite ale unui băieţel fără părinţi, că îşi pierdea controlul, demonstra, într-un mod înspăimântător, ce personalitate dezechilibrată făcea pe atunci Europa să se prăbuşească! Oricine se poate necăji din cauza unor prostii copilăreşti, însă o personalitate normală nu poate fi zdruncinată astfel! Prin reacţia sa, s-a pus pe aceeaşi treaptă cu tine. Deja când stătea lângă mine în timpul discuţiei cu mama, se înclina către mine şi când m-a privit un moment supărat, ca şi cum i-aş fi făcut ceva, comportamentul lui părea copilăros. Zâmbetul lui când ne-a întâmpinat era ca mutra unui bărbat suprasolicitat, care uitase să râdă. Mersul său târâit, felul cum trăgea după el un picior ca un bagaj, m-a speriat profund. Renumitul om Hitler era o epavă bolnavă de moarte! Martin Bormann era foarte agil. Era mereu în preajma lui Hitler, poate nu şi la discuţia lui Hitler cu mama, însă în orice caz atunci când m-am exprimat „jignitor” faţă de Führerul lui. Şi cu siguranţă violenţa asupra trupului mort al mamei mele a fost propunerea lui Bohrmann. În mod semnificativ, în spatele mesei pe care stătea trupul Mamei mele se afla fratele lui Martin Bormann, Albert Bormann, cu cuţitul în mână. Martin Bormann, trăgătorul de sfori din culise, îşi ura fratele. Motiv suficient pentru a lăsa pe seama lui operaţiunea cu cuţitul. Albert Bormann i-a dau cuţitul mai departe lui Kaltenbrunner. Acesta nu era doar un sadic, ci era şi mândru că e aşa. A intuit şansa de a se distinge faţă de Bormann şi faţă de ceilalţi mari. Rolurile lui Himmler şi al lui Kaltenbrunner în atentatul asupra lui Hitler nu erau foarte clare. În orice caz, avuseseră ambii contact cu trădătorii şi puteau fi trădaţi lui Hitler pe baza materialului doveditor deţinut de Martin Bormann. După atentat – cu siguranţă la sugestia lui Bormann – Kaltenbrunner a fost însărcinat cu strângerea de dovezi împotriva trădătorilor, ceea ce a contribuit la profilarea sa şi la o mai strânsă legătură cu Martin Bormann în interiorul centrului de putere. Acum, Bormann îi dădea sadicului ocazia de a se distinge şi de a răzbuna vorbele mele de copil adresate Führerului. Iar eu trebuia să privesc. Dacă mamei mele i se promisese că mi se va cruţa viaţa, se ivea acum posibilitatea de a mă transforma, printr-un şoc, într-un handicapat psihic. Şi din nou am dovedit tărie. Am muşcat tare mâna bestiei. A sângerat. Toţi au râs când capul meu se mişca în sus şi în jos odată cu mâna lui Kaltenbrunner. Asta nu i-a convenit lui Kaltenbrunner. A devenit şi mai sadic…

Interesantă este o altă observaţie. Hitler era o epavă, dar nici nu mai lua decizii. Hitler reacţiona, însă consecinţele decisive le lăsa tot mai mult pe seama celorlalţi. Cred că la Hitler a existat mereu o înclinaţie către pasivitate în această privinţă. Cu puţine zile înainte de atacul asupra Rusiei, el a fost cuprins de mari îndoieli faţă de sine. Walter Schellenberg, şeful spionajului lui Hitler, povesteşte cum îl binedispunea Bormann: „Führerul meu, urmaţi chemarea previziunii, care v-a ales să fiţi marele cuceritor. ”Prin faptul că Bormann a preluat, în scurt timp, toate deciziile de la Hitler, respectiv „i le citea din priviri“, Hitler a devenit în final pasiv. Pentru a evita interpretările greşite, prin decizii înţeleg deciziile judecate. Tipice pentru situaţia lui Hitler erau ordinele sale stereotipe de consecvenţă în acţiune până la ultimul om, care erau total inflexibile şi paralele cu necesitatea.

Ofiţerul de informaţii Alfred Schulz auzise cum Martin Bormann vorbea despre mama mea cu Himmler la telefon. Eu fusesem cazat în cercul de securitate „A” într-o baracă în imediata apropiere a buncărului lui Hitler. Pentru că în timpul atentatului baraca fusese distrusă, câteva discuţii legate de situaţia de pe front s-au purtat în acea baracă de lemn, în încăperea de vizavi de camera mea. Drumul trecea pe lângă baraca mea. Prin uşa deschisă, îl vedeam pe Hitler pe acest drum. Părea închis, cufundat în gânduri şi nu realiza nimic din jurul lui. După moartea mamei am avut rolul unui scut uman în faţa unor eventuale atacuri sau bombardamente. De fapt, Wolfschanze nu a fost bombardat niciodată! Într-un fel, cuvintele mele trebuie că au avut efect asupra lui Hitler, oricât de ciudat ar părea. Când un avion cu identitate necunoscută s-a învârtit zilnic pe sus la Wolfschanze, s-au luat toate măsurile de siguranţă posibile împotriva aterizării unor paraşutişti inamici şi pentru combaterea unui atac cu gaze. S-au împărţit măşti de gaze şi s-au făcut cunoscute semnalizările de alarmă corespunzătoare. O mare agitaţie a provocat într-o zi aruncarea de manifeste pe care erau trecute nominal toate persoanele care se aflau la Wolfschanze. Pentru că Hitler pur şi simplu nega trista realitate şi a continuat săptămâni întregi să urmărească ideea recuceririi României, iar eu, în calitate de copil-rege, eram păstrat ca înlocuitor pentru tatăl meu.

Evenimentele legate de mama şi de mine au trezit o imensă agitaţie, aşa cum îmi indică documentele pe care le am în posesie. Imediat, au început investigaţiile din partea serviciilor secrete. Este de presupus că Churchill aflase despre arestarea mamei şi a mea şi despre faptul că am fost duşi la Wolfschanze, în Prusia de Est. Poate că aflase deja şi despre evenimentele înfricoşătoare care se leagă de execuţia mamei. Drept urmare, Königsberg a fost bombardat de RAF-ul britanic. Un semn de avertizare serioasă pentru Hitler. Chiar în Italia, Churchill se îmbolnăvise. După toate eforturile posibile,pe care le-a depus, zadarnice până la urma de a realiza strategia sa balcanică, ajuns la epuizare, dezamăgire şi disperare, corpul său a cedat. Pe 31 august, Churchill îi raportează Regelui său despre situaţie. Duminică, 3 septembrie, perechea regală britanică s-a alăturat la slujba religioasă unei Zile Naţionale a Rugăciunii („Day of National Prayer”). Churchill, care încă nu se însănătoşise, a mers cu vaporul şi apoi cu trenul până în îndepărtatul Québec unde, între 11 şi 16 septembrie, împreună cu Roosevelt şi alţi lideri militari au avut convorbiri pe tema situaţiei actuale în cadrul unei conferinţe cu numele de cod „Octogon”. Acum devine clar de ce negociatorii români au tebuit să aştepte atât de mult la Moscova, până la 12 septembrie, când Molotov le-a prezentat documentul acordului gata redactat. Documentul – deosebit de dur pentru România – fusese, între timp, convenit de către Roosevelt, Stalin şi Churchill. De aceea, delegaţia românească prezentă la Moscova nu a mai avut nici o şansă să obţină vreo modificare. După conferinţa „Octagon”, Germania a cunoscut furia şi disperarea. La 15 septembrie, a fost semnat Planul Morgenthau, care consfinţea împărţirea Germaniei pe zone, stipulând şi mărimea sa postbelică. Întreaga industrie grea urma să fie lichidată. Cât dispreţ, ură şi disperare transpar din cuvintele adresate lui Morgenthau de către Roosevelt, de altfel un politician prudent: „We have got to be tough with the German people not just the Nazis. We either have to castrate the German people or you have got to treat them in such a manner so they can’t just go on reproducing people who want to continue the way they have in the past” . Dintr-o fotografie din acele zile ale conferinţei de la Québec, Roosevelt, Churchill şi Marshall, comandantul suprem al trupelor americane, arată de parcă ar fi văzut o fantomă. Fantoma avea şi un nume: Hitler, dar şi o motivaţie: atrocităţile de la Wolfschanze!

În timp ce până atunci Churchill luptase ca un leu pentru strategia sa balcanică şi pentru condiţii deosebite pentru România, dintr-odată, era de aceeaşi părere cu Roosevelt: sprijinul sistemului nazist la nivelul populaţiei trebuia distrus prin bombardamente repetate. Acum era momentul pentru pregătirea invaziei dinspre vest împotriva duşmanului comun: Hitler. Churchill avea o dispoziţie catastrofală. Exact această reacţie o calculaseră Molotov şi Stalin. Imediat după revenirea din America, Churchill a zburat la Moscova, la Stalin. În timp ce înainte dorea să blocheze cât mai repede posibil expansiunea rusească spre vest, s-a prezentat la conducerea sovietică cu cadouri generoase. După aterizarea la Moscova, încă în aceeaşi zi, se afla în faţa lui Stalin şi scria pe un bilet nume de ţări şi cifre: amândoi obţinem câte 50% cota-parte din interesele în Ungaria şi Iugoslavia, tu 75% şi eu 25% cotă-parte în Bulgaria, dar România, cu conducătorii de partid simpatizanţi ai Angliei, România, unde până în 1941 mai dominau firmele britanice, va aparţine de acum înainte în proporţie de 90% Uniunii Sovietice. Cândva, Elizabeth şi George VI conveniseră cu Regele român o contopire dinastică a celor două Case Regale. Mama şi eu eram cele mai importante componente de legătură ale acestei contopiri. Churchill, devotat regelui său, se implicase trup şi suflet pentru România. Însă România nu o apărase pe mama şi ne livrase, practic, lui Hitler şi zbirilor săi. Aceasta a fost impresia tristă pe care au avut-o toţi cei care ne-au iubit, pe mama şi pe mine. A fost şocul profund care a oprit toate acţiunile binevoitoare de până atunci. A fost însă şi vidul pe care Stalin şi Molotov îl plănuiseră cu multă vreme înainte şi care le-a eliberat calea către Europa Centrală şi de Sud-Est. Ce importanţă avea faptul că Grecia nu era inclusă, dacă recolta a fost oricum atât de bogată. A fost şi o victorie a matematicienilor din rândurile strategilor, şi înfrângerea umilitoare a sentimentelor umane. Deznădejdea şi tristeţea adâncă stăpâneau casa regală britanică şi i-au paralizat activităţile în faza finală a războiului. Regele şi Regina apăreau doar foarte rar în public. Resemnat şi dezamăgit, Churchill arunca „firimiturile”, direct la picioarele lui Stalin. Acesta a mulţumit, în felul său, trimiţând la mijlocul lui octombrie o trupă de şoc la Nemmersdorf, unde, la 50 km de buncărul lui Hitler, trupele sale au înecat femei şi copii nevinovaţi într-o baie de sânge. Războiul intrase într-o fază a răzbunării sângeroase, iar Marea Britanie, România, Polonia şi mulţi alţii au cunoscut o mare înfrângere.

Hitler şi-a manifestat în felul său dezamăgirea provocată de lipsa disponibilităţii lui Churchill de a colabora în plan militar: a planificat o acţiune către vest, încurajat de Martin Bormann. Aşa că ambii exultau gândindu-se numai la pagubele devastatoare provocate în oraşele englezeşti de rachetele V2, împotriva cărora Anglia nu putea folosi arme de contraatac şi era lipsită de apărare…

English